Dan Puric- interviu

• Despre Credinta
  

Actor, scenarist, regizor si dansator, autor de spectacole aplaudate in tara si in strainatate, artist multipremiat si decorat pentru servicii exceptionale in cultura, Dan Puric n-are nevoie de prezentari. Exista, totusi, o latura mai putin cunoscuta a vietii sale, care ii depaseste preocuparile artistice, desi se recunoaste in ele, ca picatura de apa intr-un ocean: credinta. Intr-un moment de cumpana a vietii, Dan Puric s-a intors cu fata spre Dumnezeu

„L-am aflat pe Dumnezeu intr-un tarziu, dar nu prea tarziu”

- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?
- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste ca Dumnezeu va era undeva, aproape...
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.
- Parintii dvs. nu erau credinciosi?
- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu. Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.
- Cand s-a petrecut convertirea?
- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.
- Cum anume s-a intamplat?
- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.
- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?
- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.
„Adevarata arta este arta crestina”

- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?
- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment, performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.
- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?
- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta. Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.
- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?
- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea este unul; Noica, altul... Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru - multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.
„Teatrul meu dezvrajeste publicul”

- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?
- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii... Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.
- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul dvs. teatral: din obligatie, din credinta?
- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata. Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu insist.
- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe scena, ci si in agora?
- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.
Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”

- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine si de aici vreun pericol?
- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse.
- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un crestin practicant?
- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.
- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa faca asta?
- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai usor sa aleaga raul.
„Pe mine ma intereseaza sufletul,
nu imaginea mea”

- Dati-ne un exemplu!
- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din Romania.
- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?
- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.

• Dan Puric la Manastirea Petru Voda, jud. Neamt
  

Iubiţi credincioşi ai Mănăstirii Petru Vodă,

Astăzi ne-am adunat să sărbătorim hramul mănăstirii, al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi vin şi întreb: cu ce suflet, popor român, vii la această sărbătoare? Cu un suflet umilit, cu un suflet mutilat, cu un suflet deznădăjduit după 50 de ani de comunism şi 18 ani de neocomunism. Cum de nu ai dispărut, popor român? Cum de nu ai îngenunchiat? Ce te-a ţinut în viaţă şi ce te mai ţine încă? Şi-Ţi spun, Doamne: credinţa, căci nu m-am uitat la mâna biciului care a dat în mine, ci mi-am lăsat sufletul în mâinile Tale. Iar dacă trupul a fost în mâinile călăului, sufletul a fost în mâinile Tale.
După primul război mondial, într-un sat din Oltenia, s-a anunţat că toţi copiii şi tinerii au fost decimaţi şi atunci părinţii au chemat pe preot, au ieşit la marginea satului, au făcut slujbă şi au îngenunchiat. Şi îngenunchind au aşteptat ca sufletele lor să se întoarcă acasă. De aceea a spus Petre Ţuţea că o căruţă de ţărani români au ţinut în loc imperii, pentru că au îngenunchiat în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa duşmanului.

Noi astăzi sărbătorim şi pomenim prin îngenunchiere şi aplecare în faţa Bunului Dumnezeu această dăinuire a Neamului. Uitaţi-vă cum a dăinuit acest Sfânt lăcaş. Cu sute de ani înainte, aici şi-a găsit mângâiere sufletească Petru Rareş, când era în restriştea sufletului, trădat pentru a nu ştiu câta oară în istoria neamului şi vândut turcilor. Un schit de călugări l-a primit, l-a mângâiat şi l-a întărit. Ce mângâiere a lui Dumnezeu! Cum a ţâşnit această mănăstire din suspinele martirilor noştri din puşcării! Aici este glasul neauzit al drepţilor noştri, care nici astăzi nu pot vorbi pentru că memoria acestui neam este confiscată. Astăzi este o zi sfântă, 8 noiembrie – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – cifră cu semnificaţie de desăvârşirea Creaţiei, dar este şi ziua când Biserica Răsăriteană a decis să sărbătorească întregul sobor al îngerilor, oastea nevăzută a Domnului care ne-a ţinut. Singura certitudine pe care o avem în această lume este că murim, iar singura dragoste este Dumnezeu. Iar eu vă spun: Dragostea este dincolo de certitudine pentru că învinge moartea.

Noi astăzi i-am pomenit pe eroii noştri care au căzut pe front, pe voievozii noştri. Suntem atât de aproape de ei prin Sfânta Biserică şi prin Sfânta Liturghie – liturgos înseamnă lucrare dimpreună. Victoriile lui Ştefan cel Mare ne sunt aproape şi înfrângerile încă ne dor. Morţii noştri încă ne dor şi sunt aproape, aici şi acum. În Occident s-a făcut o experienţă: un mare om de teatru, în faţa a patru mii de spectatori, l-a luat pe unul dintre ei şi l-a pus să citească numele morţilor de la o bătălie importantă din perioada medievală, printre care duci, conţi etc. Şi a zis: Vă impresionează? Şi ei au răspuns: Nu ne impresionează pentru că nu-i cunoaştem. Atunci - era prin 1950 – a citit o listă cu cei care au murit în lagărele naziste. Fiind mai aproape de momentul istoric au zis: Da, ne impresionează că sunt mai aproape de noi. Dar eu mă gândeam dacă în timpul acela cineva îi dădea o listă cu oamenii care în acea perioada erau martiri în puşcăriile comuniste? Ce ne impresionează pe noi? Pentru noi istoria este retrăită, este repomenită. Asta este sfânta minune a lui Dumnezeu, prin Biserică.

Astăzi biserica este lovită, şi din interior, şi din afară, şi pe faţă, şi pervers. Ştiţi cum se secularizează o biserică? Cum se schimbă Sfântul Duh cu raţiunea umană? Atunci când se compromit oamenii bisericii, când se compromite biserica ca instituţie. Ce ne-a dat rezistenţă? Care a fost liantul acestui neam, dacă nu această pomenire, această îngenunchere permanentă? Ne-a salvat vreo ideologie? Ne va salva vreo doctrină? Nu, ne salvează sfânta biserică. Insist asupra acestui lucru pentru că nu vreau să sărbătorim îngerii în necunoaştere de cauză. Spune Dionisie Aeropagitul, unul din Sfinţii Părinţi care s-a ocupat îndeaproape de această chestiune şi care a avut această revelaţie: Este un pogorământ că îi vedem cu chip uman. Ei sunt nevăzuţi, aproape li se spune „vânturi”. Dacă vă uitaţi dumneavoastră o să vedeţi, acum, în viaţa noastră, că Dumnezeu a creat aceste cete îngereşti pe ierarhii, pe ceea ce ţăranul român numeşte rânduială, rost.

În biserică, Dumnezeu n-a creat democraţie. Lângă el sunt heruvimii, cei care îţi dau ochiul duhovnicesc, sunt serafimii, cei care dau dragostea dumnezeiască. Cum să-i percepem? Nu putem – spune Dionisie Aeropagitul – cu ochi firesc, cu raţiune umană, ne trebuie ochi peste fire, ne trebuie înţelegere tainică. Asta se dăruie. În clipe mari de suferinţă, nu vedeţi că simţim aripa îngerească? În clipe mari de tragedie este acea forţă invizibilă care ne salvează.

De ce vă spun toate lucrurile acestea? Pentru că poporul român este într-o restrişte fundamentală. După părerea mea, este dispus să dispară din istorie, din geografie. Dar dăinuie spiritul. Gândiţi-vă dumneavoastră că toţi oamenii care au iubit această ţară au murit în puşcărie. Cum a ţâşnit această mănăstire? Ar fi fost o glumă penibilă să spui satrapilor şi călăilor că, peste ani şi ani, va ţâşni o mănăstire care va pomeni numele lor ca martiri. Ei, care erau „bandiţi ai poporului”, au devenit sfinţi. Asta este forţa nevăzută. Ruga noastră nu poate să ajungă la Dumnezeu decât prin îngeri. Dacă vă uitaţi prin această ierarhie îngerească, o să vedeţi că pe treapta cea mai de jos sunt îngerii. Îngerul personal despre care mama îl învaţă pe copil şi-i zice: Înger, îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu… El îl apără pe omul bun să nu cadă şi pe omul care a căzut îl ajută să se ridice. Pe treapta a opta se află arhanghelii, cei care dezvăluie taina lui Dumnezeu. Ca poveste, ca istorie se ştie că înainte să fie creat lumescul, lumea materială, a fost creat nevăzutul, lumea îngerilor, lumea nevăzută. Şi dacă omul a fost făcut din cuvântul lui Dumnezeu, îngerul a fost făcut din gândul lui Dumnezeu. Şi iată că Dumnezeu dă încercare îngerilor. Şi cel mai frumos, cel mai inteligent dintre ei cade în cel mai mare păcat, al trufiei – Lucifer. Şi atunci porneşte lupta şi ridică sabia de foc Arhanghelul Mihail şi zice: Să luăm aminte! Să luăm aminte şi s-a oprit căderea. Este un act de rememorare. Acum când cad oamenii, când cad conştiinţele naţionale, când cade ideea de creştinism, vin şi spun: Să luăm aminte! Această mănăstire, care este sub acest har al Sfântului Mihail, are această vocaţie aproape izolată în care strigă: Să luăm aminte! Să nu cazi, popor român! Şi din clipa aceea ei s-au ridicat, n-au mai căzut nici unul. Este un act de aducere aminte, de conştientizare, de trezire.

Sfântul Arhanghel Mihail este pedepsitor, este apărător al legii şi voievod al oştilor nevăzute ale lui Dumnezeu. M-a întrebat cineva, acum înainte de a pleca din Bucureşti: „Am auzit că vă duceţi la Petru Vodă, la părintele Iustin Pârvu, de ce vă duceţi?” Şi am răspuns: „Păi, unde să mă duc? Spuneţi-mi dumneavoastră unde să mă duc în altă parte ca să-mi mântuiesc sufletul. Aici este sigurul om care în ortodoxia română a spus că este inflaţie de smerenie şi că mai există, totuşi, şi sabie sfântă. Arhanghelul Mihail are această sabie sfântă. Este pedepsitor. Şi dacă vă aduceţi aminte, fără a intra în probleme de istorie, el a dat cele zece pedepse poporului împietrit al lui Faraon, el a dus foc pe Sodoma şi Gomora, dar el a fost şi ghidul poporului lui Israel cel ales din Egipt în Ţara Făgăduinţei. El este patronul monahilor, al voievozilor creştini, al oştirilor creştine. El este sabia de foc care apără. Toţi marii noştri voievozi au fost sub această domnie a îngerilor. N-au făcut de capul lor. Neamul acesta a fost apărat din har divin pentru că domnitorul încerca să imite construcţia dumnezeiască, nu o construcţie umană. De aceea a căzut omul: că a făcut după inima lui şi nu după inima lui Dumnezeu. Tu te rogi, dar ruga ta este dusă. Arhanghelul Gavril duce această rugă… se pare că aceşti arhangheli sunt primii mijlocitori ai noştri cu Dumnezeu. Ei sunt primii care ne leagă cu Dumnezeu. Arhanghelul Gavril, care înseamnă Bărbat-Dumnezeu, este cel care pronunţă pentru prima oară numele lui Iisus, cel care îl numeşte pe Ioan Botezătorul şi cel care aduce păstorilor din Betleem vestea uriaşă, fără pereche, că va veni mântuitorul, că se va naşte. Este cel care o anunţă pe Fecioara Maria că se întrupează Hristos, cel care îi anunţă pe părinţii Fecioarei Maria că se va naşte Fecioara Maria şi cel care îi spune bătrânului preot Zaharia în templu că soţia lui, la bătrâneţe, îl va naşte pe Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul. Fiţi atenţi ce limbă sfinţită are poporul român. Zicea părintele Stăniloaie: din cauza faptului că noi am intrat liturghisind cu ea (limba), este sfântă. Se zice Prea-Curata Fecioara Maria. Noi nu avem capacitatea să o vedem. Curat poţi să zici la o chestie sanitară, de toaletă. Este Prea-Curata. Ce cuvânt extraordinar! Ce cuvânt învăluitor, ce cuvânt de taină! Este Prea-Curata Fecioară.
Nu lăsaţi sfinţii pe pereţi pentru că ei sunt acolo ca să revină, ca să ne aducă aminte. Continuaţi lucrarea lor. Altfel sărbătoarea aceasta nu e decât un ritual mort. Aceasta este lucrarea cea mai importantă, domnii mei, într-o lume care trebuie să-şi păstreze rostul, ierarhia…Uitaţi-vă la televizor, la această emisiune schizofrenică numită Cel mai mare dintre români. Păi, toţi românii ăştia, ştiţi ce sunt? Sunt nişte pietre într-o apă tulbure pe care noi am păşit ca să trecem pe partea ailaltă. Nu putem să facem noi ierarhii. Nu ne este dat nouă. Numai Dumnezeu face ierarhie. Numai omul pierdut de Dumnezeu amestecă valorile. Aţi văzut la un moment dat că se votează, se fac electorate. Să vedeţi ce clare sunt cetele îngereşti, ce misiuni clare au, ce ferme şi ce concrete sunt.

Ştiţi ce înseamnă concret rugă? Vă spun eu că au descoperit ăia de la Discovery: au luat un interviu astronautului care a păşit pe lună şi a spus: Am păşit pe lună şi, la un moment dat, mi s-a defectat aparatul cu care trebuia să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot întoarce pe pământ. Ştiţi ce înseamnă să fiţi singuri pe lună? Ştiţi ce înseamnă să mori pe lună? Este o spaimă de neant. Şi zice: … tot am încercat, am dat jos mesajul la sediu şi nimeni nu ştia nimic, şi aparatura aia greoaie… atunci am îngenuncheat. Suntem într-un spaţiu total ştiinţific, într-un spaţiu total pozitivist, într-un spaţiu, dacă vreţi, total tehnocrat, n-are nici o legătură cu Dumnezeu. Numai noi suntem primitivi, poporul român, că rămânem legaţi de ortodoxie. Numai noi suntem retardaţi în istorie. Şi uitaţi cum vine lucrarea lui Dumnezeu pentru că astronautul spune: Vă daţi seama am îngenunchiat pe lună şi m-am rugat cum am ştiut şi a doua zi aparatul a mers. Şi nici acum după 25 de ani nimeni nu ştie din ce cauză. El spune şi mărturiseşte: Nu este important că a plecat omul pe lună, ci este important că s-a coborât Hristos pe pământ. Iată mărturisirea de unde vine. De asta trebuie să ne ţinem în rânduială şi în rost.

Aici este superbia acestui centru de lumină duhovnicească şi credincioasă. Dumneavoastră sunteţi lumânările de credinţă. Părinţii sunt cărămizile vii, iar părintele Iustin este crucea încă mărturisitoare. Realizaţi că tot poporul român vine aicea să-şi odihnească sufletul la părintele Iustin. Dar părintele Iustin unde îşi odihneşte sufletul? Pe cruce. Pentru că un creştin este întotdeauna crucificat. Noi ce facem? Ne dezicem. Eu vă vorbesc sufletelor dumneavoastră pentru că România este într-o situaţie de cumpănă. Este cum a fost Petru Rareş în acest loc sfânt într-o situaţie de restrişte şi o mână de monahi l-au aranjat în rost. Credinţa adevărată este ca ruga cea mai bună: să te rogi în suferinţă lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la Ştefan cel Mare. El a construit mănăstire şi când a fost înfrânt şi a zis: Aici este voia ta, Doamne! Noi ca el să fim înfrânţi.
Ne gândim la toate lucrurile astea, pentru că trăim într-o lume în care se creează confuzii. Tineretul nostru nu mai are repere. Amestecă „ei” reperele. M-am dus la un liceu de arte plastice şi un puşti mi-a zis: „Nenea nu e bun concursul acesta de la televizor.” „De ce puştiule?” „Fiecare are culoarul lui şi competenţa lui. De ce îi amestecă?” – auziţi ce vorbe la un copil. Aţi văzut cum stau la televizor cu picioarele pe harta României? Pe harta aia care încă sângerează? Stau acolo cu picioarele pe ea şi nu au nici un fel de probleme. Sunt simboluri. Şi pe lună au pus drapelul american. Să ne iubim simbolurile, să ne iubim neamul şi să înţelegem, pentru că de-asta vorbim aici. Arhanghelul Gavril, se spune, este cel care a dat piatra aia imensă de pe mormântul Mântuitorului. Parcă pe sufletul poporului român a fost aşezată o piatră imensă ca să nu mai respirăm. Suntem tot timpul descalificaţi, tot timpul umiliţi, tot timpul intrăm cu umerii în jos. Dar verticalitatea ţi-o dă Bunul Dumnezeu. Eu nu vorbesc de trufie.

Aseară am meditat, nu puteam să dorm, şi-am zis: în ce constă forţa acestei mânăstiri? În ce constă forţa credinţei româneşti? Doamne, ce paradox dumnezeiesc: păi, cea mai mare minune a lui Hristos, a Mântuitorului, n-a fost să meargă pe ape, n-a fost să-L aducă din morţi şi să-L învieze pe cel care era trecut dincolo, n-a fost să vindece bolnavii, cea mai mare minune a lui a fost că s-a predat, vulnerabil, slab şi om, în faţa legiunilor romane fără să facă nici un fel de minune. Atunci s-a creat un culoar de credinţă care ţine de mii de ani pentru că, uitaţi, putea să-i dea sabia de foc a Arhanghelului Mihail. Dumnezeu a zis: Vă dau Copilul meu, vi-l dau în datele voastre. V-am arătat minunea. Şi oamenii au reacţionat cum au reacţionat. Păi, într-o lume neanentizată ca asta, într-o lume fărâmiţată, într-o lume atomizată, într-o lume secularizată, care este puterea acestei mânăstiri? Care este puterea credinţei ortodoxe în România? Este această vulnerabilitate, această crucificare extraordinară. Dar să nu uite cei care ne obligă să renunţăm la aşa ceva, că Dumnezeu are sabie de foc. Iată cum acţionează Dumnezeu: Ce şansă, ce nădejde aveau acei tineri, care erau mulţi de vârsta celor care-i văd pe aicea, care au fost luaţi în dube şi duşi? S-au rugat la zidurile Securităţii. Uitaţi-vă la poeziile lui Radu Gyr. Radu Gyr n-are poezie, are rugă. S-au spart pereţii şi peste ani de zile a ţâşnit această minune. Vă spun toate acestea gândindu-mă că neamul românesc acum trebuie să trăiască creştin.

Alt paradox: Ceauşescu a dărâmat biserici şi s-a întărit credinţa. Mulţi oameni politici au construit biserici, au făcut inflaţie de biserici şi credinţa s-a transformat într-un ritual, într-un nume, într-un electorat. Dumnezeu n-are electorat, Dumnezeu are suflete care mărturisesc şi suflete care se jertfesc. Ţara asta n-a fost pe electorat, ţara asta a fost tot timpul pe jertfă, precum ţăranii ăia care au alergat la Oituz şi au zis: Pe aici nu se trece!
Eu nu scot din ecuaţie orice influenţă bună a civilizaţiei. Am şi spus: occidentul ne civilizează, dar noi îl şi spiritualizăm. Am spus toate lucrurile astea pentru ca creştinismul să nu intre într-un formalism, care mă doare; mă doare să văd lumea asta care se încolonează până şi în ritual. Dar dincolo de biserică, nimeni nu-şi duce trăirea creştină, nimeni nu poate să mărturisească, nimeni nu poate să relaţioneze creştin cu celălalt. Acum câţiva ani, eram deznădăjduit şi am fost la noaptea de Înviere şi am văzut lume multă: şi creştini, şi oameni cu suflet curat, dar şi paiaţe, securişti cu jeep-uri, cu telefoane mobile, cu casetofoane date la maximum, într-o împietate totală. Mulţi, enorm de mulţi, în turma asta în care erau şi trăitorii. A ieşit un părinte bătrân, iar eu întâmplător eram acolo în faţă, strivit de mulţime. Şi a trecut pe aproape. Eu eram foarte deznădăjduit. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit în nădejdea creştină. Acest părinte bătrân, avea aici cusut cu acul, un pantof dezlipit, sărac, fragil, ca o lumânare aproape stinsă şi fără microfon şi-a îndreptat privirea la mulţimea aia care era acolo amestecată, la compotul acela, cu creştini şi cu necreştini, şi a zis: Se dă lumină! Şi în clipa aia, ca printr-o minune, au tăcut toţi. N-a avut nevoie de amplificare. Dar mai ştiţi ceva, nădejdea creştină alungă şi puterea morţii. Şi în clipa aia eu am simţit. De ce? Omul acela, care a făcut 30 de ani de puşcărie, nu că n-a pierdut nădejdea, dar ne vorbea despre nădejde – nu despre speranţă, mare atenţie, speranţă au ateii. Ateii zic baftă, creştinul zice Doamne-ajută!. Pe mine m-a încreştinat un ţăran la ţară: eu i-am zis Să trăiţi, tovarăşe! având sechele comuniste, iar el bătând la coasă mi-a zis: Doamne-ajută! Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Iisus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România şi în clipa aia m-am luminat. M-am luminat că milă mare are Dumnezeu cu noi când ne dă posibilitatea să vedem. Nu orice suferinţă îl duce pe om la mântuire, ci numai ruga şi credinţa creştină. Suferinţa este poartă, este fereastră către Dumnezeu. N-aţi văzut, chiar în viaţa de zi cu zi, că sunt oameni, chiar cu boli terminale, şi unii, printr-un miracol, printr-o minune, se vindecă. Sunt oameni răi, şi devin mai răi decât înainte. Numai omul bun devine mai bun. Spunea Părintele Galeriu de îngerul morţii: la un moment dat un om trăgea să moară – e o poveste extraordinar de frumoasă luată din Sfinţii Părinţi – şi Dumnezeu îl trimite pe îngerul care are pe aripi foarte mulţi ochi şi la un moment dat el hotărăşte ca el să trăiască şi zice: „Întoarce-te!” Dar îngerul înainte să plece de lângă muribund îşi ia un ochi de pe aripă şi il lipeşte lui. Din clipa aia, omul acela vede mai mult. Acela este ochiul duhovnicesc. Acest dat, acest ochi duhovnicesc, această heruvime – vorbim pe sărite că nu vreau să fac tratat de dogmatică, ci mai degrabă să lucrăm, să avem arme lucrătoare în neam – sunt cei cu mulţi ochi. Treci printr-o nenorocire, treci prin ceva şi începi să vezi mai bine, nu mai eşti un bezmetic, nu mai alergi. E o lume, iubiţi credincioşi, care se grăbeşte. Dumnezeu nu s-a grăbit. De asta se spune un lucru extraordinar pe care ţăranul român l-a descoperit şi , deopotrivă, Mihai Eminescu: Ceasul bate, timpul trece/ Vremea stă şi vremuieşte. Iar Eminescu mai spune: Timpul mort îşi întinde trupul şi se aşterne în veşnicie.

Dumnezeu e raportul, nu cu istoria, este raportul cu veşnicia. Ori crezi în viaţa veşnică şi te manifeşti ca atare, ori eşti pe o chestie strict ritualistă de, cum să spun, de aşa de formă. Am fost în Canada şi am văzut mari biserici transformate în hoteluri, în birouri, în teatre. Şi mi-am zis: Doamne Dumnezeule, mare milă ai avut de noi aici. Ce-nseamnă lucrul ăsta? Noi n-avem fabrici, n-avem economie înfloritoare, clasa politică e derutată, nu mai ştie ce face – fără educaţie creştină – rugaţi-vă pentru ei Suntem dimpreună în Biserică, nu suntem indivizi, ci persoane responsabile în faţa lui Dumnezeu. Pe ei nu îi interesează. N-avem mai nimic, dar avem biserici, avem credinţă mărturisitoare. D-aia trebuie să ţinem de ce ne-a dat Dumnezeu. Numai dacă te duci în afară poţi să vezi această diferenţă. Să vezi cum aicea, totuşi, în noaptea de Paşti bisericile sunt pline. Să zicem că 70 % sunt credincioşi, iar restul vine ca să fugă pe urmă să mănânce ca animalele. Dar 70% sunt pline. Această pârghie între casa ta şi biserică să nu o părăsiţi. Asta este arma invizibilă a arhanghelilor. Asta este vestea cea bună. Să nu uităm că Arhanghelul Mihai – vă spun tot aşa pe sărite ce îmi vine în minte şi în duh – va suna din trâmbiţă şi va reveni Domnul pe pământ şi îi va învia pe morţi şi va chema limbile la judecată. Nu cheamă Comunitatea Europeană. Cheamă neamurile. Aşa cum suntem responsabili fiecare. N-am nimic împotriva Comunităţii Europene, este o organizaţie administrativă. Dar sufletul meu cui îl dau când închid ochii? Şi de ce să îl dau numai când închid ochii şi să nu mă pregătesc dinainte? Să mă pregătesc, să trăiesc firesc…

Am vrut cât am putut eu să vă spun că este o sărbătoare lucrătoare, că acest hram este de o importanţă vitală pentru neamul românesc pentru că el presupune deopotrivă acel Luaţi aminte! Este poate cel mai lucrător în situaţia actuală.… Înainte cădeau îngerii, acum cad oamenii. Să fim ca îngerii aceia care s-au ridicat şi să ajutăm să împingem piatra aceasta care este aşezată pe sufletul acestui neam. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!

Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii

Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul. Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei şi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluţiei franceze, în furia unei idei, şi-au dezgropat toţi regii şi le-au aruncat oasele. Vă închipuiţi poporul român dezgropându-şi voievozii şi aruncându-le oasele? Nu!

Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri. Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……

Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.

Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.

În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.

Martirul nu are nici o şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă - în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.

Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!