Dumnezeu este lumina si iubire - Protos. Euharist

***Dumnezeu este lumina si iubire

Dupa mai multe invataturi ale sfintilor parinti, citirea literaturii duhovnicesti-patristice imbogateste sufletul, scoate mintea din inghetul ratiunii moderne si incalzeste inima spre rugaciune, evlavie si pocainta.

Cineva l-a intrebat odata pe batranul sau daca a mai ramas ceva de scris in cele duhovnicesti, pentru ca de la revolutie pana astazi s-au publicat aproape toate lucrurile stiute si nestiute, talcuite in chip teologic si dogmatic de o intreaga pleiada de ganditori teologi.

Cugetand mai mult asupra acestei idei am ajuns la concluzia ca publicatiile teologice pot fi impartite in doua categorii : scrieri teologice simple si scrieri teologice inalte si adanc talcuite.

A devenit aproape traditie scrierea vietilor tuturor staretilor si parintilor imbunatatiti din ortodoxia romaneasca precum si ai bisericilor ortodoxe surori, astfel alcatuindu-se bogata colectie de paterice pline de invataturi si pilde ale sfintilor si parintilor imbunatatiti. Dar, in ciuda existentei tuturor acestor carti si modele sfintite, Ortodoxia de astazi se indeparteaza cu pasi marunti de originalitatea patristica autentica a parintilor de odinioara.

Precum in viata cotidiana se pot distinge diferite categorii sociale si in Biserica lucrurile stau cam la fel : gasim credinciosii, clerul si catehumenii sau ucenicii (incepatorii). Se observa insa cu ochiul liber ca societatea traverseaza un progres artificial, se trece prin globalizare, prin secularizare, prin modernism si alte ideologii asemanatoare, intr-o etapa noua, a sincretismului ideologic religios. Confuzia aceasta, din pacate, produce valori fara etalon, tot asa cum societatea moderna naste false valori fara parametri autentici.

Daca in societatea laica functiile profane se dobandesc prin studii si titluri, in Biserica lucrurile nu mai stau la fel. Nu putem raporta valoarea duhovniceasca, rezultatul lucrarii Duhului Sfant, la etalonul cunostintelor teologice acumulate prin studiul intelectual, caci indiferent de gradul didactic universitar al cunoasterii teologice, crestinul in Ortodoxie se inalta in planul vertical al urcusului duhovnicesc numai prin intensitatea trairii spirituale.(…)

Daca in vremurile de demult lumea era nerecunoscatoare slovei scrise, astazi aceeasi lume, acum moderna, plina de cultura cunoasterii, este in ipostaza penibila de a nu sti ce trebuie citit si ce trebuie scris. Acest lucru se explica fara indoiala prin lipsa de experienta si cunoastere sau, in limbaj popular, oamenii au pierdut duhul intelepciunii (scoala vietii). Altfel spus, pierzand duhul « cugetarii si al alegerii » amesteca binele cu raul, atat in mod voluntar cat si involuntar. (…)

A fi crestin autentic nu inseamna doar a trece indiferent de vointa personala prin taina Sfantului Botez, a fi cununat, a te numi ortodox si a te impartasi o data sau de 2- 3 ori pe an, formal sau traditional. A fi crestin autentic presupune scoala aspra a nevointei personale. Vrem minuni ! Pai le vedem la tot pasul dar nu le intelegem !

Vedem zilnic soarele rasarind si asfintind ! – Oare cine s-a bucurat vreodata de acest lucru minunat? Nu mai avem timp, ni s-a terminat. Doar sfintii au contemplat aceasta minune ! Cine a scris mai frumos despre soare si lucrarea lui, decat Davis proorocul in Psalmi ? Si ce fel de om era David ? Era plin de Duhul Sfant !

Omul modern primeste si cugeta simplist : « e o miscare de rotatie matematica a astrelor conform cu legea gravitatiei ». Totusi ! Cine a randuit aceasta miscare a astrelor ? Singur, Dumnezeu este autorul acestor opere cosmice !

Oare a reusit cineva sa se bucure de izvoarele apelor care adapa pamantul ? Nu, nu mai avem timp, totul este normal si firesc, ce nu se cuvine ?

Apa cade pep amant, conform legilor fizice se infiltreaza in pamant, dar iata ca izvorul vine la suprafata din adancuri spre exterior : Cine il trimite ? Cine ii porunceste ? Singur Dumnezeu. Doar parintele nostru David, psalmistul a stiut sa cante acest susur de ape care dau viata planetei. Daca intrebi hidrologul sau biologul iti vor raspune rational, sec si rece : « circuitul apei in natura ». Dar cine a poruncit apei sa circule, sa implineasca acest circuit ? Doar Dumnezeu, cel ce pe toate cu intelepciune le-a facut.

Am dorit sa infatisez doar cateva lucruri mari, descoperite in lucruri mici si poate neinsemnate la vederea ochilor nostri. Pentru a putea vedea minunile lui Dumnezeu in jurul nostru, prima conditie este sa avem deschisi ochii sufletului si ai mintii. Dar de unde suflet cand unii oameni nici macar nu cred in suflet ? De unde ochi ai mintii cand majoritatea crestinilor nici macar nu banuiesc ca mintea lor poarta ochii cunoasterii ! Iata asadar mutilarea sufletului modern si a teologiilor indulcite cu fraze si iar fraze si cuvinte. Lipseste cultura Duhului, lipseste duhovnicescul din noi.

Unde este ingerul din umbra lumanarii care veghea rugaciunea sfintilor parinti ? Unde este Dumnezeu din mireasma pustiei si parfumul tamaiei ? Toate s-au desacralizat odata cu modernismul : rugaciunea la lumina corpului de iluminat aduce moleseala sau plictiseala prin obosirea celulei nervoase iar noi le punem pe seama diavolului. De ce nu oboseste sihastrul citind pravalia de rugaciune ore in sir ? De ce nu oboseste monahul in priveghere sau in slujbe de noapte de 5, 6 sau 8 ore ? Pentru simplu fapt c alumina lumanarii si izul parfumat de tamaie da confort sufletului in atmosfera de rugaciune, de evlavie si de dor de sfintenie. Intre televizor, radio si frigider nu poti stabili o relatie cu Dumnezeu, Duhul Sfant sufla unde voieste. El nu sufla unde voim noi.

Dumnezeu, ca un finut si delicat, vazand toata viteza progresului s-a resemnat in a privi si a astepta « intoarcerea pacatosului si sa fie viu ». Nu-l mai gasim in oras, in stiinta, in scoala. Tinerii se deruteaza de El in drumul problemelor stiintei, teoriilor si teoremelor. S-a retras din mediile universitare din armata, din institutiile statului si S-a resemnat smerit in casele unor crestini evlaviosi care l-au primit prin respect si mila crestina. Sta cuminte in cate o icoana mai veche sau de suflet, in cate un ungher de casa taraneasca, cu candeluta si perdele, torcand caierul asteptarii prin bunatatea sa infinit dumnezeiasca.

Doar prin Biserici si Manastiri mai afli locul de odinioara unde cartile, bibliotecile, altarele, picturile stau marturie si aduc aminte ca totusi El este mare si este Domn si « nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor sale. (…)

Sfantul Apostol Ioan ne indeamna sa cercetam duhurile daca sunt de la Dumnezeu, sa nu uitam ca alegerea, discernerea, cumpatarea, simplitatea, smerenia sunt pietrele de temelie ale adevarului revelat. Dintotdeauna poporul ortodox a cautat si cauta modele. Falsele modele sunt pretutindeni. Astazi exista « prooroci », « inainte- vazatori » sau vestitori de cele viitoare. Cele false sunt in afara Bisericii, departe de realitatea absoluta. Adevaratii traitori au multiple calitati care-i aduc la aceste trepte inalte :

1.Pentru trup fecioria sau curatia in familie si nasterea de prunci, caci trupul nu este instrumentul placerilor, ci este templu al Duhului Sfant.

2.Pentru inima, bunatatea si simplitatea sau omenia si smerenia ; de la sectarul plin de lingusire si « piosenie »pana la Pavel cel simplu care scotea diavolii cu smerenia sa este mare diferenta.

3.Pentru minte, cugetarea la Dumnezeu, teama iubitoare de Dumnezeu, evlavia, rugaciunea, dorinta de mantuire, lipsa de cele materiale.

Intr-un cuvant fie calugar, fie laic, viata omului trebuie sa fie intr-un acord perfect al faptelor cu vorbele, adica al practicarii cu teoria : « taci tu, sa vorbeasca faptele tale »

Dupa doctrina ecumenista toate religiile duc la mantuire si la eliberarea sufletului dar harismele sunt certificatele de calitate ale Duhului Sfant, ce ne invata ca singurii care vor gusta mantuirea sunt oamenii care vor avea legatura cu Dumnezeu prin biserica in Duhul Sfant. Fara preotie, Sfanta Liturghie, arhierie, biserica, altar si pastrarea curata a valorilor mistice si ascetice, suntem pe o cale gresita, care nu duce la mantuire. Inselarea, amagirea sufleteasca, pierderea dreptei credinte, lipsa rugaciunii, a Sfintei Euharistii ne vor conduce spre modele false, trecatoare si care, in final, vor impinge sufletul spre pierderea mantuirii. Iadul ramane locul celor care se departeaza de harul si lucrarea Preasfantului Duh.

In finalul acestui cuvant, doresc doar sa arat ca mult mai ziditor de suflet este sa iti cauti linistea in Dumnezeu si in sfanta rugaciune. Sa nu treaca zi sau seara sau dimineata sa nu ingenunchem in fata sfintelor icoane, a candelei aprinse, a Ceaslovului, a Bibliei, a Acatistierului si a Vietilor Sfintilor. Citind zilnic o istorioara ortodoxa patristica si traind-o real in viata de zi cu zi vom face din sufletul nostru cel mic sfant altar viu ortodox. Iar mintea noastra va fi ca o biserica pregatita pentru picture in care fiecare istorioara se va picta precum o fresca iconica in noi pentru a deveni mai buni, frumosi, curati, simpli, iubitori si detasati de balastul murder al acestei lumi care ca o mare prelungita ne scoate toate relele pentru a fi incercat pe calea acestei vieti, in carmuirea corabiei sufletesti printer aisberg-uri si stanci satanice de poticnire. Asa sa va ajute Dumnezeu.

( Protos. Euharist- staret Manastirea Bujoreni)

Postul - Sf. Ioan Gura de Aur

Arată-mi postul tău prin fapte (din “Omilii si cuvantari”)

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.

Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.

Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.

Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.

Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.

Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?

Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.