Dumnezeu este lumina si iubire - Protos. Euharist

***Dumnezeu este lumina si iubire

Dupa mai multe invataturi ale sfintilor parinti, citirea literaturii duhovnicesti-patristice imbogateste sufletul, scoate mintea din inghetul ratiunii moderne si incalzeste inima spre rugaciune, evlavie si pocainta.

Cineva l-a intrebat odata pe batranul sau daca a mai ramas ceva de scris in cele duhovnicesti, pentru ca de la revolutie pana astazi s-au publicat aproape toate lucrurile stiute si nestiute, talcuite in chip teologic si dogmatic de o intreaga pleiada de ganditori teologi.

Cugetand mai mult asupra acestei idei am ajuns la concluzia ca publicatiile teologice pot fi impartite in doua categorii : scrieri teologice simple si scrieri teologice inalte si adanc talcuite.

A devenit aproape traditie scrierea vietilor tuturor staretilor si parintilor imbunatatiti din ortodoxia romaneasca precum si ai bisericilor ortodoxe surori, astfel alcatuindu-se bogata colectie de paterice pline de invataturi si pilde ale sfintilor si parintilor imbunatatiti. Dar, in ciuda existentei tuturor acestor carti si modele sfintite, Ortodoxia de astazi se indeparteaza cu pasi marunti de originalitatea patristica autentica a parintilor de odinioara.

Precum in viata cotidiana se pot distinge diferite categorii sociale si in Biserica lucrurile stau cam la fel : gasim credinciosii, clerul si catehumenii sau ucenicii (incepatorii). Se observa insa cu ochiul liber ca societatea traverseaza un progres artificial, se trece prin globalizare, prin secularizare, prin modernism si alte ideologii asemanatoare, intr-o etapa noua, a sincretismului ideologic religios. Confuzia aceasta, din pacate, produce valori fara etalon, tot asa cum societatea moderna naste false valori fara parametri autentici.

Daca in societatea laica functiile profane se dobandesc prin studii si titluri, in Biserica lucrurile nu mai stau la fel. Nu putem raporta valoarea duhovniceasca, rezultatul lucrarii Duhului Sfant, la etalonul cunostintelor teologice acumulate prin studiul intelectual, caci indiferent de gradul didactic universitar al cunoasterii teologice, crestinul in Ortodoxie se inalta in planul vertical al urcusului duhovnicesc numai prin intensitatea trairii spirituale.(…)

Daca in vremurile de demult lumea era nerecunoscatoare slovei scrise, astazi aceeasi lume, acum moderna, plina de cultura cunoasterii, este in ipostaza penibila de a nu sti ce trebuie citit si ce trebuie scris. Acest lucru se explica fara indoiala prin lipsa de experienta si cunoastere sau, in limbaj popular, oamenii au pierdut duhul intelepciunii (scoala vietii). Altfel spus, pierzand duhul « cugetarii si al alegerii » amesteca binele cu raul, atat in mod voluntar cat si involuntar. (…)

A fi crestin autentic nu inseamna doar a trece indiferent de vointa personala prin taina Sfantului Botez, a fi cununat, a te numi ortodox si a te impartasi o data sau de 2- 3 ori pe an, formal sau traditional. A fi crestin autentic presupune scoala aspra a nevointei personale. Vrem minuni ! Pai le vedem la tot pasul dar nu le intelegem !

Vedem zilnic soarele rasarind si asfintind ! – Oare cine s-a bucurat vreodata de acest lucru minunat? Nu mai avem timp, ni s-a terminat. Doar sfintii au contemplat aceasta minune ! Cine a scris mai frumos despre soare si lucrarea lui, decat Davis proorocul in Psalmi ? Si ce fel de om era David ? Era plin de Duhul Sfant !

Omul modern primeste si cugeta simplist : « e o miscare de rotatie matematica a astrelor conform cu legea gravitatiei ». Totusi ! Cine a randuit aceasta miscare a astrelor ? Singur, Dumnezeu este autorul acestor opere cosmice !

Oare a reusit cineva sa se bucure de izvoarele apelor care adapa pamantul ? Nu, nu mai avem timp, totul este normal si firesc, ce nu se cuvine ?

Apa cade pep amant, conform legilor fizice se infiltreaza in pamant, dar iata ca izvorul vine la suprafata din adancuri spre exterior : Cine il trimite ? Cine ii porunceste ? Singur Dumnezeu. Doar parintele nostru David, psalmistul a stiut sa cante acest susur de ape care dau viata planetei. Daca intrebi hidrologul sau biologul iti vor raspune rational, sec si rece : « circuitul apei in natura ». Dar cine a poruncit apei sa circule, sa implineasca acest circuit ? Doar Dumnezeu, cel ce pe toate cu intelepciune le-a facut.

Am dorit sa infatisez doar cateva lucruri mari, descoperite in lucruri mici si poate neinsemnate la vederea ochilor nostri. Pentru a putea vedea minunile lui Dumnezeu in jurul nostru, prima conditie este sa avem deschisi ochii sufletului si ai mintii. Dar de unde suflet cand unii oameni nici macar nu cred in suflet ? De unde ochi ai mintii cand majoritatea crestinilor nici macar nu banuiesc ca mintea lor poarta ochii cunoasterii ! Iata asadar mutilarea sufletului modern si a teologiilor indulcite cu fraze si iar fraze si cuvinte. Lipseste cultura Duhului, lipseste duhovnicescul din noi.

Unde este ingerul din umbra lumanarii care veghea rugaciunea sfintilor parinti ? Unde este Dumnezeu din mireasma pustiei si parfumul tamaiei ? Toate s-au desacralizat odata cu modernismul : rugaciunea la lumina corpului de iluminat aduce moleseala sau plictiseala prin obosirea celulei nervoase iar noi le punem pe seama diavolului. De ce nu oboseste sihastrul citind pravalia de rugaciune ore in sir ? De ce nu oboseste monahul in priveghere sau in slujbe de noapte de 5, 6 sau 8 ore ? Pentru simplu fapt c alumina lumanarii si izul parfumat de tamaie da confort sufletului in atmosfera de rugaciune, de evlavie si de dor de sfintenie. Intre televizor, radio si frigider nu poti stabili o relatie cu Dumnezeu, Duhul Sfant sufla unde voieste. El nu sufla unde voim noi.

Dumnezeu, ca un finut si delicat, vazand toata viteza progresului s-a resemnat in a privi si a astepta « intoarcerea pacatosului si sa fie viu ». Nu-l mai gasim in oras, in stiinta, in scoala. Tinerii se deruteaza de El in drumul problemelor stiintei, teoriilor si teoremelor. S-a retras din mediile universitare din armata, din institutiile statului si S-a resemnat smerit in casele unor crestini evlaviosi care l-au primit prin respect si mila crestina. Sta cuminte in cate o icoana mai veche sau de suflet, in cate un ungher de casa taraneasca, cu candeluta si perdele, torcand caierul asteptarii prin bunatatea sa infinit dumnezeiasca.

Doar prin Biserici si Manastiri mai afli locul de odinioara unde cartile, bibliotecile, altarele, picturile stau marturie si aduc aminte ca totusi El este mare si este Domn si « nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor sale. (…)

Sfantul Apostol Ioan ne indeamna sa cercetam duhurile daca sunt de la Dumnezeu, sa nu uitam ca alegerea, discernerea, cumpatarea, simplitatea, smerenia sunt pietrele de temelie ale adevarului revelat. Dintotdeauna poporul ortodox a cautat si cauta modele. Falsele modele sunt pretutindeni. Astazi exista « prooroci », « inainte- vazatori » sau vestitori de cele viitoare. Cele false sunt in afara Bisericii, departe de realitatea absoluta. Adevaratii traitori au multiple calitati care-i aduc la aceste trepte inalte :

1.Pentru trup fecioria sau curatia in familie si nasterea de prunci, caci trupul nu este instrumentul placerilor, ci este templu al Duhului Sfant.

2.Pentru inima, bunatatea si simplitatea sau omenia si smerenia ; de la sectarul plin de lingusire si « piosenie »pana la Pavel cel simplu care scotea diavolii cu smerenia sa este mare diferenta.

3.Pentru minte, cugetarea la Dumnezeu, teama iubitoare de Dumnezeu, evlavia, rugaciunea, dorinta de mantuire, lipsa de cele materiale.

Intr-un cuvant fie calugar, fie laic, viata omului trebuie sa fie intr-un acord perfect al faptelor cu vorbele, adica al practicarii cu teoria : « taci tu, sa vorbeasca faptele tale »

Dupa doctrina ecumenista toate religiile duc la mantuire si la eliberarea sufletului dar harismele sunt certificatele de calitate ale Duhului Sfant, ce ne invata ca singurii care vor gusta mantuirea sunt oamenii care vor avea legatura cu Dumnezeu prin biserica in Duhul Sfant. Fara preotie, Sfanta Liturghie, arhierie, biserica, altar si pastrarea curata a valorilor mistice si ascetice, suntem pe o cale gresita, care nu duce la mantuire. Inselarea, amagirea sufleteasca, pierderea dreptei credinte, lipsa rugaciunii, a Sfintei Euharistii ne vor conduce spre modele false, trecatoare si care, in final, vor impinge sufletul spre pierderea mantuirii. Iadul ramane locul celor care se departeaza de harul si lucrarea Preasfantului Duh.

In finalul acestui cuvant, doresc doar sa arat ca mult mai ziditor de suflet este sa iti cauti linistea in Dumnezeu si in sfanta rugaciune. Sa nu treaca zi sau seara sau dimineata sa nu ingenunchem in fata sfintelor icoane, a candelei aprinse, a Ceaslovului, a Bibliei, a Acatistierului si a Vietilor Sfintilor. Citind zilnic o istorioara ortodoxa patristica si traind-o real in viata de zi cu zi vom face din sufletul nostru cel mic sfant altar viu ortodox. Iar mintea noastra va fi ca o biserica pregatita pentru picture in care fiecare istorioara se va picta precum o fresca iconica in noi pentru a deveni mai buni, frumosi, curati, simpli, iubitori si detasati de balastul murder al acestei lumi care ca o mare prelungita ne scoate toate relele pentru a fi incercat pe calea acestei vieti, in carmuirea corabiei sufletesti printer aisberg-uri si stanci satanice de poticnire. Asa sa va ajute Dumnezeu.

( Protos. Euharist- staret Manastirea Bujoreni)

Postul - Sf. Ioan Gura de Aur

Arată-mi postul tău prin fapte (din “Omilii si cuvantari”)

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.

Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.

Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.

Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.

Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.

Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?

Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Dan Puric- interviu

• Despre Credinta
  

Actor, scenarist, regizor si dansator, autor de spectacole aplaudate in tara si in strainatate, artist multipremiat si decorat pentru servicii exceptionale in cultura, Dan Puric n-are nevoie de prezentari. Exista, totusi, o latura mai putin cunoscuta a vietii sale, care ii depaseste preocuparile artistice, desi se recunoaste in ele, ca picatura de apa intr-un ocean: credinta. Intr-un moment de cumpana a vietii, Dan Puric s-a intors cu fata spre Dumnezeu

„L-am aflat pe Dumnezeu intr-un tarziu, dar nu prea tarziu”

- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?
- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste ca Dumnezeu va era undeva, aproape...
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.
- Parintii dvs. nu erau credinciosi?
- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu. Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.
- Cand s-a petrecut convertirea?
- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.
- Cum anume s-a intamplat?
- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.
- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?
- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.
„Adevarata arta este arta crestina”

- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?
- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment, performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.
- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?
- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta. Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.
- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?
- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea este unul; Noica, altul... Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru - multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.
„Teatrul meu dezvrajeste publicul”

- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?
- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii... Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.
- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul dvs. teatral: din obligatie, din credinta?
- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata. Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu insist.
- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe scena, ci si in agora?
- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.
Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”

- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine si de aici vreun pericol?
- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse.
- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un crestin practicant?
- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.
- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa faca asta?
- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai usor sa aleaga raul.
„Pe mine ma intereseaza sufletul,
nu imaginea mea”

- Dati-ne un exemplu!
- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din Romania.
- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?
- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.

• Dan Puric la Manastirea Petru Voda, jud. Neamt
  

Iubiţi credincioşi ai Mănăstirii Petru Vodă,

Astăzi ne-am adunat să sărbătorim hramul mănăstirii, al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi vin şi întreb: cu ce suflet, popor român, vii la această sărbătoare? Cu un suflet umilit, cu un suflet mutilat, cu un suflet deznădăjduit după 50 de ani de comunism şi 18 ani de neocomunism. Cum de nu ai dispărut, popor român? Cum de nu ai îngenunchiat? Ce te-a ţinut în viaţă şi ce te mai ţine încă? Şi-Ţi spun, Doamne: credinţa, căci nu m-am uitat la mâna biciului care a dat în mine, ci mi-am lăsat sufletul în mâinile Tale. Iar dacă trupul a fost în mâinile călăului, sufletul a fost în mâinile Tale.
După primul război mondial, într-un sat din Oltenia, s-a anunţat că toţi copiii şi tinerii au fost decimaţi şi atunci părinţii au chemat pe preot, au ieşit la marginea satului, au făcut slujbă şi au îngenunchiat. Şi îngenunchind au aşteptat ca sufletele lor să se întoarcă acasă. De aceea a spus Petre Ţuţea că o căruţă de ţărani români au ţinut în loc imperii, pentru că au îngenunchiat în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa duşmanului.

Noi astăzi sărbătorim şi pomenim prin îngenunchiere şi aplecare în faţa Bunului Dumnezeu această dăinuire a Neamului. Uitaţi-vă cum a dăinuit acest Sfânt lăcaş. Cu sute de ani înainte, aici şi-a găsit mângâiere sufletească Petru Rareş, când era în restriştea sufletului, trădat pentru a nu ştiu câta oară în istoria neamului şi vândut turcilor. Un schit de călugări l-a primit, l-a mângâiat şi l-a întărit. Ce mângâiere a lui Dumnezeu! Cum a ţâşnit această mănăstire din suspinele martirilor noştri din puşcării! Aici este glasul neauzit al drepţilor noştri, care nici astăzi nu pot vorbi pentru că memoria acestui neam este confiscată. Astăzi este o zi sfântă, 8 noiembrie – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – cifră cu semnificaţie de desăvârşirea Creaţiei, dar este şi ziua când Biserica Răsăriteană a decis să sărbătorească întregul sobor al îngerilor, oastea nevăzută a Domnului care ne-a ţinut. Singura certitudine pe care o avem în această lume este că murim, iar singura dragoste este Dumnezeu. Iar eu vă spun: Dragostea este dincolo de certitudine pentru că învinge moartea.

Noi astăzi i-am pomenit pe eroii noştri care au căzut pe front, pe voievozii noştri. Suntem atât de aproape de ei prin Sfânta Biserică şi prin Sfânta Liturghie – liturgos înseamnă lucrare dimpreună. Victoriile lui Ştefan cel Mare ne sunt aproape şi înfrângerile încă ne dor. Morţii noştri încă ne dor şi sunt aproape, aici şi acum. În Occident s-a făcut o experienţă: un mare om de teatru, în faţa a patru mii de spectatori, l-a luat pe unul dintre ei şi l-a pus să citească numele morţilor de la o bătălie importantă din perioada medievală, printre care duci, conţi etc. Şi a zis: Vă impresionează? Şi ei au răspuns: Nu ne impresionează pentru că nu-i cunoaştem. Atunci - era prin 1950 – a citit o listă cu cei care au murit în lagărele naziste. Fiind mai aproape de momentul istoric au zis: Da, ne impresionează că sunt mai aproape de noi. Dar eu mă gândeam dacă în timpul acela cineva îi dădea o listă cu oamenii care în acea perioada erau martiri în puşcăriile comuniste? Ce ne impresionează pe noi? Pentru noi istoria este retrăită, este repomenită. Asta este sfânta minune a lui Dumnezeu, prin Biserică.

Astăzi biserica este lovită, şi din interior, şi din afară, şi pe faţă, şi pervers. Ştiţi cum se secularizează o biserică? Cum se schimbă Sfântul Duh cu raţiunea umană? Atunci când se compromit oamenii bisericii, când se compromite biserica ca instituţie. Ce ne-a dat rezistenţă? Care a fost liantul acestui neam, dacă nu această pomenire, această îngenunchere permanentă? Ne-a salvat vreo ideologie? Ne va salva vreo doctrină? Nu, ne salvează sfânta biserică. Insist asupra acestui lucru pentru că nu vreau să sărbătorim îngerii în necunoaştere de cauză. Spune Dionisie Aeropagitul, unul din Sfinţii Părinţi care s-a ocupat îndeaproape de această chestiune şi care a avut această revelaţie: Este un pogorământ că îi vedem cu chip uman. Ei sunt nevăzuţi, aproape li se spune „vânturi”. Dacă vă uitaţi dumneavoastră o să vedeţi, acum, în viaţa noastră, că Dumnezeu a creat aceste cete îngereşti pe ierarhii, pe ceea ce ţăranul român numeşte rânduială, rost.

În biserică, Dumnezeu n-a creat democraţie. Lângă el sunt heruvimii, cei care îţi dau ochiul duhovnicesc, sunt serafimii, cei care dau dragostea dumnezeiască. Cum să-i percepem? Nu putem – spune Dionisie Aeropagitul – cu ochi firesc, cu raţiune umană, ne trebuie ochi peste fire, ne trebuie înţelegere tainică. Asta se dăruie. În clipe mari de suferinţă, nu vedeţi că simţim aripa îngerească? În clipe mari de tragedie este acea forţă invizibilă care ne salvează.

De ce vă spun toate lucrurile acestea? Pentru că poporul român este într-o restrişte fundamentală. După părerea mea, este dispus să dispară din istorie, din geografie. Dar dăinuie spiritul. Gândiţi-vă dumneavoastră că toţi oamenii care au iubit această ţară au murit în puşcărie. Cum a ţâşnit această mănăstire? Ar fi fost o glumă penibilă să spui satrapilor şi călăilor că, peste ani şi ani, va ţâşni o mănăstire care va pomeni numele lor ca martiri. Ei, care erau „bandiţi ai poporului”, au devenit sfinţi. Asta este forţa nevăzută. Ruga noastră nu poate să ajungă la Dumnezeu decât prin îngeri. Dacă vă uitaţi prin această ierarhie îngerească, o să vedeţi că pe treapta cea mai de jos sunt îngerii. Îngerul personal despre care mama îl învaţă pe copil şi-i zice: Înger, îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu… El îl apără pe omul bun să nu cadă şi pe omul care a căzut îl ajută să se ridice. Pe treapta a opta se află arhanghelii, cei care dezvăluie taina lui Dumnezeu. Ca poveste, ca istorie se ştie că înainte să fie creat lumescul, lumea materială, a fost creat nevăzutul, lumea îngerilor, lumea nevăzută. Şi dacă omul a fost făcut din cuvântul lui Dumnezeu, îngerul a fost făcut din gândul lui Dumnezeu. Şi iată că Dumnezeu dă încercare îngerilor. Şi cel mai frumos, cel mai inteligent dintre ei cade în cel mai mare păcat, al trufiei – Lucifer. Şi atunci porneşte lupta şi ridică sabia de foc Arhanghelul Mihail şi zice: Să luăm aminte! Să luăm aminte şi s-a oprit căderea. Este un act de rememorare. Acum când cad oamenii, când cad conştiinţele naţionale, când cade ideea de creştinism, vin şi spun: Să luăm aminte! Această mănăstire, care este sub acest har al Sfântului Mihail, are această vocaţie aproape izolată în care strigă: Să luăm aminte! Să nu cazi, popor român! Şi din clipa aceea ei s-au ridicat, n-au mai căzut nici unul. Este un act de aducere aminte, de conştientizare, de trezire.

Sfântul Arhanghel Mihail este pedepsitor, este apărător al legii şi voievod al oştilor nevăzute ale lui Dumnezeu. M-a întrebat cineva, acum înainte de a pleca din Bucureşti: „Am auzit că vă duceţi la Petru Vodă, la părintele Iustin Pârvu, de ce vă duceţi?” Şi am răspuns: „Păi, unde să mă duc? Spuneţi-mi dumneavoastră unde să mă duc în altă parte ca să-mi mântuiesc sufletul. Aici este sigurul om care în ortodoxia română a spus că este inflaţie de smerenie şi că mai există, totuşi, şi sabie sfântă. Arhanghelul Mihail are această sabie sfântă. Este pedepsitor. Şi dacă vă aduceţi aminte, fără a intra în probleme de istorie, el a dat cele zece pedepse poporului împietrit al lui Faraon, el a dus foc pe Sodoma şi Gomora, dar el a fost şi ghidul poporului lui Israel cel ales din Egipt în Ţara Făgăduinţei. El este patronul monahilor, al voievozilor creştini, al oştirilor creştine. El este sabia de foc care apără. Toţi marii noştri voievozi au fost sub această domnie a îngerilor. N-au făcut de capul lor. Neamul acesta a fost apărat din har divin pentru că domnitorul încerca să imite construcţia dumnezeiască, nu o construcţie umană. De aceea a căzut omul: că a făcut după inima lui şi nu după inima lui Dumnezeu. Tu te rogi, dar ruga ta este dusă. Arhanghelul Gavril duce această rugă… se pare că aceşti arhangheli sunt primii mijlocitori ai noştri cu Dumnezeu. Ei sunt primii care ne leagă cu Dumnezeu. Arhanghelul Gavril, care înseamnă Bărbat-Dumnezeu, este cel care pronunţă pentru prima oară numele lui Iisus, cel care îl numeşte pe Ioan Botezătorul şi cel care aduce păstorilor din Betleem vestea uriaşă, fără pereche, că va veni mântuitorul, că se va naşte. Este cel care o anunţă pe Fecioara Maria că se întrupează Hristos, cel care îi anunţă pe părinţii Fecioarei Maria că se va naşte Fecioara Maria şi cel care îi spune bătrânului preot Zaharia în templu că soţia lui, la bătrâneţe, îl va naşte pe Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul. Fiţi atenţi ce limbă sfinţită are poporul român. Zicea părintele Stăniloaie: din cauza faptului că noi am intrat liturghisind cu ea (limba), este sfântă. Se zice Prea-Curata Fecioara Maria. Noi nu avem capacitatea să o vedem. Curat poţi să zici la o chestie sanitară, de toaletă. Este Prea-Curata. Ce cuvânt extraordinar! Ce cuvânt învăluitor, ce cuvânt de taină! Este Prea-Curata Fecioară.
Nu lăsaţi sfinţii pe pereţi pentru că ei sunt acolo ca să revină, ca să ne aducă aminte. Continuaţi lucrarea lor. Altfel sărbătoarea aceasta nu e decât un ritual mort. Aceasta este lucrarea cea mai importantă, domnii mei, într-o lume care trebuie să-şi păstreze rostul, ierarhia…Uitaţi-vă la televizor, la această emisiune schizofrenică numită Cel mai mare dintre români. Păi, toţi românii ăştia, ştiţi ce sunt? Sunt nişte pietre într-o apă tulbure pe care noi am păşit ca să trecem pe partea ailaltă. Nu putem să facem noi ierarhii. Nu ne este dat nouă. Numai Dumnezeu face ierarhie. Numai omul pierdut de Dumnezeu amestecă valorile. Aţi văzut la un moment dat că se votează, se fac electorate. Să vedeţi ce clare sunt cetele îngereşti, ce misiuni clare au, ce ferme şi ce concrete sunt.

Ştiţi ce înseamnă concret rugă? Vă spun eu că au descoperit ăia de la Discovery: au luat un interviu astronautului care a păşit pe lună şi a spus: Am păşit pe lună şi, la un moment dat, mi s-a defectat aparatul cu care trebuia să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot întoarce pe pământ. Ştiţi ce înseamnă să fiţi singuri pe lună? Ştiţi ce înseamnă să mori pe lună? Este o spaimă de neant. Şi zice: … tot am încercat, am dat jos mesajul la sediu şi nimeni nu ştia nimic, şi aparatura aia greoaie… atunci am îngenuncheat. Suntem într-un spaţiu total ştiinţific, într-un spaţiu total pozitivist, într-un spaţiu, dacă vreţi, total tehnocrat, n-are nici o legătură cu Dumnezeu. Numai noi suntem primitivi, poporul român, că rămânem legaţi de ortodoxie. Numai noi suntem retardaţi în istorie. Şi uitaţi cum vine lucrarea lui Dumnezeu pentru că astronautul spune: Vă daţi seama am îngenunchiat pe lună şi m-am rugat cum am ştiut şi a doua zi aparatul a mers. Şi nici acum după 25 de ani nimeni nu ştie din ce cauză. El spune şi mărturiseşte: Nu este important că a plecat omul pe lună, ci este important că s-a coborât Hristos pe pământ. Iată mărturisirea de unde vine. De asta trebuie să ne ţinem în rânduială şi în rost.

Aici este superbia acestui centru de lumină duhovnicească şi credincioasă. Dumneavoastră sunteţi lumânările de credinţă. Părinţii sunt cărămizile vii, iar părintele Iustin este crucea încă mărturisitoare. Realizaţi că tot poporul român vine aicea să-şi odihnească sufletul la părintele Iustin. Dar părintele Iustin unde îşi odihneşte sufletul? Pe cruce. Pentru că un creştin este întotdeauna crucificat. Noi ce facem? Ne dezicem. Eu vă vorbesc sufletelor dumneavoastră pentru că România este într-o situaţie de cumpănă. Este cum a fost Petru Rareş în acest loc sfânt într-o situaţie de restrişte şi o mână de monahi l-au aranjat în rost. Credinţa adevărată este ca ruga cea mai bună: să te rogi în suferinţă lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la Ştefan cel Mare. El a construit mănăstire şi când a fost înfrânt şi a zis: Aici este voia ta, Doamne! Noi ca el să fim înfrânţi.
Ne gândim la toate lucrurile astea, pentru că trăim într-o lume în care se creează confuzii. Tineretul nostru nu mai are repere. Amestecă „ei” reperele. M-am dus la un liceu de arte plastice şi un puşti mi-a zis: „Nenea nu e bun concursul acesta de la televizor.” „De ce puştiule?” „Fiecare are culoarul lui şi competenţa lui. De ce îi amestecă?” – auziţi ce vorbe la un copil. Aţi văzut cum stau la televizor cu picioarele pe harta României? Pe harta aia care încă sângerează? Stau acolo cu picioarele pe ea şi nu au nici un fel de probleme. Sunt simboluri. Şi pe lună au pus drapelul american. Să ne iubim simbolurile, să ne iubim neamul şi să înţelegem, pentru că de-asta vorbim aici. Arhanghelul Gavril, se spune, este cel care a dat piatra aia imensă de pe mormântul Mântuitorului. Parcă pe sufletul poporului român a fost aşezată o piatră imensă ca să nu mai respirăm. Suntem tot timpul descalificaţi, tot timpul umiliţi, tot timpul intrăm cu umerii în jos. Dar verticalitatea ţi-o dă Bunul Dumnezeu. Eu nu vorbesc de trufie.

Aseară am meditat, nu puteam să dorm, şi-am zis: în ce constă forţa acestei mânăstiri? În ce constă forţa credinţei româneşti? Doamne, ce paradox dumnezeiesc: păi, cea mai mare minune a lui Hristos, a Mântuitorului, n-a fost să meargă pe ape, n-a fost să-L aducă din morţi şi să-L învieze pe cel care era trecut dincolo, n-a fost să vindece bolnavii, cea mai mare minune a lui a fost că s-a predat, vulnerabil, slab şi om, în faţa legiunilor romane fără să facă nici un fel de minune. Atunci s-a creat un culoar de credinţă care ţine de mii de ani pentru că, uitaţi, putea să-i dea sabia de foc a Arhanghelului Mihail. Dumnezeu a zis: Vă dau Copilul meu, vi-l dau în datele voastre. V-am arătat minunea. Şi oamenii au reacţionat cum au reacţionat. Păi, într-o lume neanentizată ca asta, într-o lume fărâmiţată, într-o lume atomizată, într-o lume secularizată, care este puterea acestei mânăstiri? Care este puterea credinţei ortodoxe în România? Este această vulnerabilitate, această crucificare extraordinară. Dar să nu uite cei care ne obligă să renunţăm la aşa ceva, că Dumnezeu are sabie de foc. Iată cum acţionează Dumnezeu: Ce şansă, ce nădejde aveau acei tineri, care erau mulţi de vârsta celor care-i văd pe aicea, care au fost luaţi în dube şi duşi? S-au rugat la zidurile Securităţii. Uitaţi-vă la poeziile lui Radu Gyr. Radu Gyr n-are poezie, are rugă. S-au spart pereţii şi peste ani de zile a ţâşnit această minune. Vă spun toate acestea gândindu-mă că neamul românesc acum trebuie să trăiască creştin.

Alt paradox: Ceauşescu a dărâmat biserici şi s-a întărit credinţa. Mulţi oameni politici au construit biserici, au făcut inflaţie de biserici şi credinţa s-a transformat într-un ritual, într-un nume, într-un electorat. Dumnezeu n-are electorat, Dumnezeu are suflete care mărturisesc şi suflete care se jertfesc. Ţara asta n-a fost pe electorat, ţara asta a fost tot timpul pe jertfă, precum ţăranii ăia care au alergat la Oituz şi au zis: Pe aici nu se trece!
Eu nu scot din ecuaţie orice influenţă bună a civilizaţiei. Am şi spus: occidentul ne civilizează, dar noi îl şi spiritualizăm. Am spus toate lucrurile astea pentru ca creştinismul să nu intre într-un formalism, care mă doare; mă doare să văd lumea asta care se încolonează până şi în ritual. Dar dincolo de biserică, nimeni nu-şi duce trăirea creştină, nimeni nu poate să mărturisească, nimeni nu poate să relaţioneze creştin cu celălalt. Acum câţiva ani, eram deznădăjduit şi am fost la noaptea de Înviere şi am văzut lume multă: şi creştini, şi oameni cu suflet curat, dar şi paiaţe, securişti cu jeep-uri, cu telefoane mobile, cu casetofoane date la maximum, într-o împietate totală. Mulţi, enorm de mulţi, în turma asta în care erau şi trăitorii. A ieşit un părinte bătrân, iar eu întâmplător eram acolo în faţă, strivit de mulţime. Şi a trecut pe aproape. Eu eram foarte deznădăjduit. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit în nădejdea creştină. Acest părinte bătrân, avea aici cusut cu acul, un pantof dezlipit, sărac, fragil, ca o lumânare aproape stinsă şi fără microfon şi-a îndreptat privirea la mulţimea aia care era acolo amestecată, la compotul acela, cu creştini şi cu necreştini, şi a zis: Se dă lumină! Şi în clipa aia, ca printr-o minune, au tăcut toţi. N-a avut nevoie de amplificare. Dar mai ştiţi ceva, nădejdea creştină alungă şi puterea morţii. Şi în clipa aia eu am simţit. De ce? Omul acela, care a făcut 30 de ani de puşcărie, nu că n-a pierdut nădejdea, dar ne vorbea despre nădejde – nu despre speranţă, mare atenţie, speranţă au ateii. Ateii zic baftă, creştinul zice Doamne-ajută!. Pe mine m-a încreştinat un ţăran la ţară: eu i-am zis Să trăiţi, tovarăşe! având sechele comuniste, iar el bătând la coasă mi-a zis: Doamne-ajută! Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Iisus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România şi în clipa aia m-am luminat. M-am luminat că milă mare are Dumnezeu cu noi când ne dă posibilitatea să vedem. Nu orice suferinţă îl duce pe om la mântuire, ci numai ruga şi credinţa creştină. Suferinţa este poartă, este fereastră către Dumnezeu. N-aţi văzut, chiar în viaţa de zi cu zi, că sunt oameni, chiar cu boli terminale, şi unii, printr-un miracol, printr-o minune, se vindecă. Sunt oameni răi, şi devin mai răi decât înainte. Numai omul bun devine mai bun. Spunea Părintele Galeriu de îngerul morţii: la un moment dat un om trăgea să moară – e o poveste extraordinar de frumoasă luată din Sfinţii Părinţi – şi Dumnezeu îl trimite pe îngerul care are pe aripi foarte mulţi ochi şi la un moment dat el hotărăşte ca el să trăiască şi zice: „Întoarce-te!” Dar îngerul înainte să plece de lângă muribund îşi ia un ochi de pe aripă şi il lipeşte lui. Din clipa aia, omul acela vede mai mult. Acela este ochiul duhovnicesc. Acest dat, acest ochi duhovnicesc, această heruvime – vorbim pe sărite că nu vreau să fac tratat de dogmatică, ci mai degrabă să lucrăm, să avem arme lucrătoare în neam – sunt cei cu mulţi ochi. Treci printr-o nenorocire, treci prin ceva şi începi să vezi mai bine, nu mai eşti un bezmetic, nu mai alergi. E o lume, iubiţi credincioşi, care se grăbeşte. Dumnezeu nu s-a grăbit. De asta se spune un lucru extraordinar pe care ţăranul român l-a descoperit şi , deopotrivă, Mihai Eminescu: Ceasul bate, timpul trece/ Vremea stă şi vremuieşte. Iar Eminescu mai spune: Timpul mort îşi întinde trupul şi se aşterne în veşnicie.

Dumnezeu e raportul, nu cu istoria, este raportul cu veşnicia. Ori crezi în viaţa veşnică şi te manifeşti ca atare, ori eşti pe o chestie strict ritualistă de, cum să spun, de aşa de formă. Am fost în Canada şi am văzut mari biserici transformate în hoteluri, în birouri, în teatre. Şi mi-am zis: Doamne Dumnezeule, mare milă ai avut de noi aici. Ce-nseamnă lucrul ăsta? Noi n-avem fabrici, n-avem economie înfloritoare, clasa politică e derutată, nu mai ştie ce face – fără educaţie creştină – rugaţi-vă pentru ei Suntem dimpreună în Biserică, nu suntem indivizi, ci persoane responsabile în faţa lui Dumnezeu. Pe ei nu îi interesează. N-avem mai nimic, dar avem biserici, avem credinţă mărturisitoare. D-aia trebuie să ţinem de ce ne-a dat Dumnezeu. Numai dacă te duci în afară poţi să vezi această diferenţă. Să vezi cum aicea, totuşi, în noaptea de Paşti bisericile sunt pline. Să zicem că 70 % sunt credincioşi, iar restul vine ca să fugă pe urmă să mănânce ca animalele. Dar 70% sunt pline. Această pârghie între casa ta şi biserică să nu o părăsiţi. Asta este arma invizibilă a arhanghelilor. Asta este vestea cea bună. Să nu uităm că Arhanghelul Mihai – vă spun tot aşa pe sărite ce îmi vine în minte şi în duh – va suna din trâmbiţă şi va reveni Domnul pe pământ şi îi va învia pe morţi şi va chema limbile la judecată. Nu cheamă Comunitatea Europeană. Cheamă neamurile. Aşa cum suntem responsabili fiecare. N-am nimic împotriva Comunităţii Europene, este o organizaţie administrativă. Dar sufletul meu cui îl dau când închid ochii? Şi de ce să îl dau numai când închid ochii şi să nu mă pregătesc dinainte? Să mă pregătesc, să trăiesc firesc…

Am vrut cât am putut eu să vă spun că este o sărbătoare lucrătoare, că acest hram este de o importanţă vitală pentru neamul românesc pentru că el presupune deopotrivă acel Luaţi aminte! Este poate cel mai lucrător în situaţia actuală.… Înainte cădeau îngerii, acum cad oamenii. Să fim ca îngerii aceia care s-au ridicat şi să ajutăm să împingem piatra aceasta care este aşezată pe sufletul acestui neam. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!

Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii

Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul. Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei şi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluţiei franceze, în furia unei idei, şi-au dezgropat toţi regii şi le-au aruncat oasele. Vă închipuiţi poporul român dezgropându-şi voievozii şi aruncându-le oasele? Nu!

Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri. Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……

Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.

Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.

În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.

Martirul nu are nici o şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă - în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.

Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!

Hram la Manastirea Bujoreni

HRAM : Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

(15 august)

După săvîrşirea tuturor tainelor mîntuirii noastre şi după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, vieţuia în Biserica creştină, care începuse a-şi răspîndi numele prin toată lumea.

Deci, vieţuind în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, ieşea adeseori la Muntele Măslinilor, de unde Fiul ei, Iisus Hristos Domnul, S-a înălţat la ceruri, şi acolo îşi făcea rugăciunile sale cu dinadinsul. Odată, rugîndu-se ea cu căldură pentru a sa dezlegare din trup şi trecerea mai iute către Dumnezeu, i-a stat înainte Sfîntul Arhanghel Gavriil, care i-a fost ei din pruncie slujitor şi hrănitor întru Sfînta Sfintelor, binevestitor al întrupării lui Dumnezeu şi nedepărtat păzitor întru toate zilele vieţii sale. Acela cu prealuminoasă faţă, aducîndu-i de la Domnul cuvinte făcătoare de bucurie, i-a vestit ei mutarea, care degrabă avea să fie după trei zile.

Deci, vestind arhanghelul Preacuratei Fecioare ceasul morţii, îi zicea să nu se tulbure de aceasta, ci să primească cu veselie cuvîntul, de vreme ce viaţa aceasta trece, ca să petreacă în veci cu Cel fără de moarte, cu Împăratul slavei, Fiul ei şi Dumnezeul nostru, cu arhanghelii şi îngerii, cu Heruvimii şi Serafimii, cu toate cetele cereşti şi cu sufletele drepţilor. Căci Hristos o aşteaptă pe ea întru Împărăţia cea de sus, ca să petreacă şi să împărăţească cu Dînsul în vecii cei fără de sfîrşit. Iar moartea cea trupească nu va stăpîni peste dînsa, precum n-a stăpînit nici cea sufletească.

Deci, binevestitorul i-a dat un dar din rai, care era o stîlpare dintr-un copac de finic, strălucind cu lumina darului ceresc, ca ea să fie dusă înaintea patului, cînd preacinstitul şi preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. O, de cîtă mare şi negrăită bucurie şi veselie s-a umplut preabinecuvîntata Fecioară, pentru că ce putea să-i fie ei mai de bucurie şi mai dulce, decît ca să petreacă în ceruri, cu Fiul şi Dumnezeul său şi să se îndulcească totdeauna de vederea feţei lui celei preaiubite? Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt, a dat mulţumire Stăpînului său, zicînd: "N-aş fi fost vrednică, Stăpîne, să Te primesc pe Tine în pîntecele meu, dacă Tu singur nu m-ai fi miluit pe mine, roaba Ta, însă am păzit vistieria Ta cea încredinţată mie; pentru aceea mă rog Ţie, Împărate al slavei, să nu mă vatăme pe mine stăpînirea gheenei, pentru că dacă cerurile şi îngerii în toate zilele se cutremură înaintea Ta, cu atît mai vîrtos omul cel zidit din pămînt, nici un bine avînd, fără numai cît va primi dintru a Ta bunătate; pentru că Tu eşti Domnul şi Dumnezeul cel veşnic binecuvîntat".

După rugăciune, Preacurata Fecioară întorcîndu-se acasă, a început a-şi pregăti cele pentru ducerea ei. La început a spus aceasta lui Ioan, fiul cel încredinţat de Hristos, şi i-a arătat stîlparea cea luminoasă, care de la înger i se dăduse, poruncindu-i lui s-o ducă înaintea patului ei. După aceea a spus de plecarea ei degrab şi celorlalţi slujitori ai casei ei. Ea a poruncit ca să împodobească cămara şi patul, să o tămîieze bine, să pună multe lumînări, să le aprindă şi să gătească toate cele trebuincioase pentru îngropare. Deci, Ioan îndată a trimis la Sfîntul Iacov, ruda Domnului, întîiul ierarh al Ierusalimului şi tuturor neamurilor şi vecinilor, spunîndu-le de moartea cea apropiată a Maicii lui Dumnezeu şi le-a arătat şi ziua morţii. Sfîntul Ioan a trimis nu numai tuturor credincioşilor din Ierusalim, dar şi prin cetăţile şi satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu el toate rudeniile de pretutindeni, precum şi o mulţime de credincioşi.

Preasfînta Fecioară a spus tuturor la arătare toate cuvintele cele ce i le-a zis îngerul despre mutarea sa la cer şi, ca încredinţare a celor grăite, le-a arătat stîlparea cea de finic, ce i-o adusese îngerul Gavriil şi care strălucea ca o rază cu lumina cereştii slave. Deci, toţi cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului, auzind de acest sfîrşit din preasfînta ei gură, plîngeau; iar din această pricină casa se umplea de plînsete şi tînguiri şi o rugau pe Stăpîna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase pe ei sărmani. Însă ea le poruncea să nu plîngă, ci să se bucure pentru moartea ei că, stînd mai aproape şi înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind faţă către faţă pe Fiul şi Dumnezeul Său şi vorbind gură către gură, atunci va putea cu mai multă înlesnire ca să se roage şi să milostivească bunătatea Lui. Ea îi încredinţa pe cei ce plîngeau că, după mutarea sa, nu-i va lăsa sărmani; dar nu numai pe aceia, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi şi va ajuta celor din primejdii. Cu aceste cuvinte mîngîietoare, pe care le grăia către cei ce stăteau de faţă şi plîngeau, ridica mîhnirea din inimile lor şi le potolea tînguirea cea cu lacrimi. Ea a poruncit ca cele două haine ale ei să le dea la două văduve sărace, care îi slujeau cu dragoste sîrguitoare şi hrana lor o aveau de la dînsa. Asemenea a poruncit şi pentru cinstitul ei trup, să se îngroape în satul Ghetsimani de lîngă Muntele Eleon, care nu este departe de cetatea Ierusalimului, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, era mormîntul sfinţilor şi drepţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi a Sfîntului şi Dreptului Iosif, logodnicul său; adică între Ierusalim şi Muntele Eleonului se aflau mormintele oamenilor săraci din toată cetatea.

Aceasta poruncindu-le şi aşezîndu-le ea, s-a făcut deodată un zgomot foarte mare, ca de tunet, şi mulţime de nori a înconjurat casa aceea; căci cu dumnezeiasca poruncă, sfinţii îngeri, luînd pe Sfinţii Apostoli de la marginile lumii, i-au adus pe nori în Ierusalim, şi i-au pus la Sion înaintea uşilor casei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Văzîndu-se unul pe altul, se bucurau şi se întrebau care este pricina pentru care i-a adunat Domnul. Ieşind la ei Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, i-a sărutat cu bucurie şi cu lacrimi, spunîndu-le că s-a apropiat vremea ducerii de la cele pămînteşti a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci au înţeles Sfinţii Apostoli că pentru aceea i-a adunat Domnul din toată lumea, ca să fie de faţă la fericitul sfîrşit al Preacuratei Maicii Lui, şi ca să-i îngroape cu cinste sfîntul ei trup; deci, s-au umplut de multă jale pentru moartea ei. Intrînd în casă, au văzut pe Maica lui Dumnezeu şezînd pe pat, plină de duhovnicească veselie. Închinîndu-se, i-au zis: "Binecuvîntată eşti Tu de Domnul, cel ce a făcut cerul şi pămîntul!" Iar Preacurata a zis către ei: "Pace vouă, fraţilor aleşi de Domnul!" Şi i-a întrebat: "Cum aţi venit aici?" Iar ei au spus că fiecare din ei, prin Duhul puterii lui Dumnezeu, din părţile unde propovăduiau, au fost răpiţi de nori şi aduşi.

Atunci Preasfînta Fecioară a preamărit pe Dumnezeu că i-a împlinit dorinţa inimii sale, ascultîndu-i rugăciunea; pentru că dorea ca la sfîrşitul ei să vadă pe Sfinţii Apostoli. Şi a zis către ei: "Domnul v-a adus pe voi aici spre mîngîierea sufletului meu, care se va despărţi de trup, precum cere datoria firii omeneşti. Acum s-a apropiat vremea cea hotărîtă de Ziditorul meu!" Iar ei au zis către dînsa cu jale: "Stăpînă, văzîndu-te pe tine petrecînd în lume, ne mîngîiem ca de Însuşi Stăpînul şi Învăţătorul nostru, iar acum vom suferi jalea şi întristarea inimilor noastre, lipsindu-ne de petre-cerea ta pe pămînt împreună cu noi. Dar, de vreme ce cu voinţa Celui născut din tine, te muţi la cele mai presus de lume, de aceea ne bucurăm de sfatul lui Dumnezeu cel rînduit pentru tine; însă pătimim durere pentru sărăcirea noastră, că de acum nu te vom mai vedea aici pe tine, Maica şi mîngîietoarea noastră!"

Grăind Sfinţii Apostoli acestea, se udau cu lacrimi. Atunci ea a zis către ei: "O, prieteni şi ucenici ai lui Hristos, nu plîngeţi! Nu amestecaţi bucuria mea cu întristarea voastră, ci bucuraţi-vă împreună cu mine, că mă duc la Fiul şi Dumnezeul meu; iar voi să îngropaţi trupul meu, cum îl voi înfrumuseţa pe pat, ducîndu-l în Ghetsimani. După aceea să vă întoarceţi iar la slujba cuvîntului care vă este înainte; iar pe mine, după ducerea mea de la voi, de va voi Dumnezeu, �puteţi să mă vedeţi!" Astfel vorbind dumnezeiasca Maică cu Sfinţii Apostoli, a sosit şi dumnezeiescul Apostol Pavel, vasul cel ales, care, căzînd la picioarele Maicii lui Dumnezeu, i s-a închinat şi, deschizîndu-şi gura, a fericit-o, zicînd: "Bucură-te, Maica vieţii şi luminarea propovăduirii mele, cu toate că nu m-am îndulcit cu vederea feţei lui Hristos, Domnul meu, mai înainte de înălţarea Lui la cer; însă, văzîndu-te acum pe tine, cred că-L văd pe Dînsul".

Cu Sfîntul Pavel erau şi următorii lui, Dionisie Areopagitul, Ierotei cel minunat şi Timotei, asemenea şi ceilalţi apostoli din cei 70, aducîndu-i Sfîntul Duh pe toţi, ca toţi să se învrednicească de binecuvîntarea Preasfintei Fecioare Maria şi să se rînduiască îngroparea cea cuviincioasă a Maicii Domnului. Deci, ea pe fiecare îl chema la sine pe nume şi-i binecuvînta şi le fericea credinţa şi ostenelile lor cele suferite întru buna-vestire a lui Hristos, dorin-du-le fiecăruia fericirea veşnică, pentru starea împreună a toată lumea, şi făcea rugăciuni către Dumnezeu pentru viaţă cu pace.

Sosind ziua a cincisprezecea a lunii August, şi venind acel ceas aşteptat şi binecuvîntat, care era ales pentru mutarea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ea voia să se săvîrşească. Deci, fiind multe lumînări aprinse şi făcîndu-se de Sfinţii Apostoli doxologia lui Dumnezeu, preanevinovata Fecioară zăcea cu cinste pe patul cel împodobit, care se pregătise către fericita plecare, aşteptînd venirea la dînsa a Fiului şi Domnului ei Cel preadorit. Apoi, deodată a strălucit în casă o lumină a dumnezeieştii slave. De acea strălucire lumînările s-au întunecat, şi, la cîţi s-a descoperit vedenia aceea, s-au spăimîntat toţi; iar acoperămîntul casei se vedea deschis, şi slava Domnului venea din cer. Atunci, iată, Hristos, Împăratul slavei, cu arhanghelii şi cu îngerii, cu toate cereştile puteri, şi cu sufletele drepţilor şi sfinţilor strămoşi şi prooroci, au vestit Preasfintei Fecioare Maria mai-nainte, că Hristos se apropia către Preacurata lui Maică. Ea, văzînd venirea de faţă a Fiului Său, a strigat cu bucurie cuvintele obişnuitei sale cîntări, grăind: Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale...

Apoi s-a ridicat de pe pat, sîrguindu-se întru întîmpinarea Lui, şi s-a închinat Domnului ei; iar Iisus Hristos, apropiindu-se, privea spre dînsa cu preaiubiţii Săi ochi, şi-i zicea: "Vino cea de aproape a Mea, vino, porumbiţa Mea, vino, mărgăritarul Meu cel scump, şi intră în vistieriile vieţii celei veşnice!" Iar ea, închinîn-du-se, a zis: "Bine este cuvîntat numele slavei Domnului Dumnezeului meu, Cel ce ai voit a mă alege pe mine, Împărate al slavei, întru Împărăţia Ta cea fără de sfîrşit! Tu ştii, Doamne, că din toată inima Te-am iubit pe Tine şi am păzit vistieria cea încredinţată mie de către Tine, iar acum primeşte în pace sufletul meu, şi mă acoperă pe mine, ca nici o strîmbătate satanicească să nu mă întîmpine pe mine!"

Atunci Domnul, mîngîind-o pe ea cu cuvinte preadulci, îi zicea să nu se teamă de puterile satanei, care sînt călcate de picioarele ei, ci să treacă cu îndrăzneală de la pămînt spre cele cereşti; pentru aceea o chema cu dragoste. Iar ea cu bucurie a răspuns: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Şi iarăşi a zis cuvîntul ei cel vechi: Fie mie acum după cuvîntul tău! Deci, s-a culcat pe pat şi, veselindu-se negrăit pentru vederea prealuminatei feţe a Domnului şi a Fiului său Cel preaiubit, din dragostea cea preadulce către Dînsul şi din bucurie duhovnicească, preasfîntul său suflet l-a dat în mîinile Fiului său. Însă nici o durere trupească n-a avut, �ci a adormit ca într-un somn dulce. Deci, Acela pe Care ea L-a zămislit fără de stricăciune şi L-a născut fără de durere, a luat din trup fără durere preacinstitul ei suflet şi trupului ei cel preacinstit nu i-a dat să vadă stricăciunea. Atunci îndată s-a început acea bucurie şi acea dulce cîntare îngerească, întru care se auzeau aceste cuvinte, repetîndu-se adeseori de îngeri, adică cuvintele închinării lui Gavriil: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvîntată eşti tu între femei!

Astfel a fost petrecut sfîntul ei suflet de mîinile Domnului la toate cereştile rînduieli cu bucurie. Şi o petreceau pe ea şi ochii apostolilor, care se învredniciseră a privi la acea preaslăvită vedenie, precum altădată pe Domnul, Care se înălţa din Muntele Eleonului, L-au petrecut cu ochii şi erau înspăimîntaţi ca nişte uimiţi. Apoi, venindu-şi întru sine, s-au închinat Domnului Celui ce a înălţat la cer sufletul Maicii Sale. Ei cu lacrimi au înconjurat patul, şi au văzut preasfînta faţă a Sfintei Maria strălucind ca soarele, şi bunămirosire străină ieşea din curatul ei trup, care covîrşea toate aromatele pămînteşti, şi pe care limba omenească nu poate a le spune. Apoi cu toţii au sărutat cu frică şi cu cucernicie acel trup curat, cinstindu-l cu evlavie; deci, s-au sfinţit din atingerea lui, simţind în inimile lor preamultă bucurie duhovnicească, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Astfel se dădeau tămăduiri bolnavilor, ochii orbilor se luminau, auzul surzilor se vindeca, picioarele şchiopilor se întăreau, duhurile cele necurate se izgoneau, şi se tămăduiau toate bolile. Toate acestea se făceau numai cu singură atingere de patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Acestea toate făcîndu-se aşa, s-a început petrecerea primi-torului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfîntul Petru era la început cu Sfîntul Pavel, iar Sfîntul Iacov, ruda Domnului, şi cu ceilalţi mari Sfinţi Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfîntul Ioan ducea înaintea patului acea stîlpare strălucitoare de lumină. Apoi venea toată adunarea de sfinţi şi mulţimea poporului, cu lumînări şi cu cădiri împrejur, înainte mergînd şi urmînd şi cîntîndu-se cîntarea cea de moarte. Sfîntul Petru începea, iar ceilalţi după dînsul cîntau cu un glas psalmul lui David: Întru ieşirea lui Israel din Egipt..., şi la fiecare stih se adăuga Aliluia. Asemenea cîntau şi alţi psalmi de prăznuire, de mulţumire şi de laude precum lucra Duhul Sfînt în gurile celor ce cîntau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slăvită petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani. Deasupra patului şi deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare şi luminos în chip de cunună, care strălucea cu neobişnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cîntări îngereşti de uimire, care umpleau văzduhul şi totul se lucra pe pămînt în auzul poporului.

Acel cerc de nori în chip de cunună mergea cu cîntarea îngerească prin văzduh deasupra trupului Maicii lui Dumnezeu, care se petrecea pînă la mormînt. La o petrecere de bucurie ca aceasta, care a o spune după vrednicie nici un cuvînt nu este îndestulat, s-a întîmplat un lucru potrivnic: poporul Ierusalimului foarte numeros al evreilor necredincioşi, auzind acea străină cîn-tare şi văzînd acea preaslăvită petrecere a trupului celui primitor de Dumnezeu, a ieşit din case şi urma prin cetate, mirîndu-se de atîta slavă şi cinste care se făcea trupului Maicii lui Hristos. Deci, înştiinţîndu-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mînie şi au trimis slujitori şi ostaşi şi au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergînd cu arme, să gonească pe cei ce petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe ucenicii �lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc. Deci, cînd cei îndemnaţi spre fapta cea rea alergau cu mînie înarmaţi ca la război şi aproape erau să-i ajungă, atunci îndată acel nor din văzduh, plecîndu-se la pămînt, a înconjurat ca un zid soborul Sfinţilor Apostoli, asemenea şi pe toţi care erau cu dînşii, încît numai cîntarea se auzea, iar ei singuri erau nevăzuţi de cei ce veneau cu scop rău. Atunci sfinţii îngeri, zburînd nevăzut deasupra preacuratului trup şi deasupra cetei credincioşilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău şi au sfărîmat capetele multora de zidurile cetăţii; iar alţii, neştiind pe unde să meargă, pipăiau zidurile şi căutau povăţuitori.

Atunci s-a întîmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rînduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, înconjurînd patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplîndu-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: "Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are? Şi, fiind tare cu trupul, de mare mînie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pămînt preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, cînd mîinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbîndirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitîndu-se cu amar.

Dar, cunoscîndu-şi greşeala, se căia şi striga către apostoli: "Miluiţi-mă pe mine, robii lui Hristos!" Sfîntul Apostol Petru, poruncind să stea cu patul ce se purta, a zis lui Atonie: "Iată, ai luat ceea ce ai căutat; deci, cunoaşte că Dumnezeul izbîndirilor este Domnul; dar a te tămădui de răni noi nu putem, decît numai Domnul nostru, spre care voi v-aţi sculat cu nedreptate, l-aţi prins şi l-aţi ucis. Acum nici El nu va voi să-ţi dea tămăduire, dacă nu vei crede într-Însul mai întîi cu toată inima şi de nu vei mărturisi cu gura că Iisus este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu". Atonie a strigat: "Cred că El este Mîntuitorul lumii Hristos, cel vestit de prooroci mai-nainte! Noi şi mai-nainte l-am ştiut că El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecîndu-ne cu răutate, n-am voit să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi i-am rînduit cu nedreptate moarte. Dar El, cu puterea dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urîtorii lui, pentru că ne sîrguiam să ascundem Învierea Lui, dînd multă plată străjerilor; dar n-am putut, fiindcă slava Lui a străbătut pretutindeni.

Atonie mărturisind acestea şi căindu-se de greşeala ce a făcut cu îndrăzneală, Sfinţii Apostoli s-au bucurat împreună cu toţi credincioşii, precum şi îngerii se bucură de păcătosul care se pocăieşte. Apoi Petru a poruncit lui Atonie ca să lipească cu credinţă rănile mîinilor tăiate de mîinile care erau atîrnate de pat şi să cheme numele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu credinţă. Făcînd Atonie aceasta, îndată mîinile cele tăiate s-au lipit la locurile lor şi s-au făcut sănătoase desăvîrşit, rămînînd pe dînsele numai semnul tăierii ca o aţă roşie, care înconjura carnea de la încheieturi. Atonie, căzînd înaintea patului, s-a închinat lui Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata Fecioară, şi a fericit-o cu multe laude pe aceea care L-a născut, aducînd pentru dînsa prooroceşti mărturii din Scriptură, precum şi pentru Hristos singur, încît toţi se mirau foarte mult de vorbele acelea şi de acea slăvită tămăduire a mîinilor lui Atonie, �şi pentru cuvintele lui cele înţelepte, grăite spre slava lui Hristos Dumnezeu şi spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Atonie, intrînd în rînd cu Sfinţii Apostoli, a urmat patului care se ducea la Ghetsimani. Asemenea şi cei ce erau orbiţi şi cîţi şi-au cunoscut greşeala alergau cu pocăinţă, fiind duşi de povă-ţuitori la Născătoarea de Dumnezeu, şi se atingeau cu credinţă de cinstitul pat; atunci îndată cîştigau vederea ochilor lor trupeşti şi sufleteşti, că milostiva Maică a tuturor, Preasfînta Stăpînă de obşte, precum în naşterea sa a făcut bucurie la toată lumea, tot aşa şi în adormirea sa n-a voit să mîhnească pe nimeni, ci pe toţi, deşi o vrăjmăşeau pe ea, i-a mîngîiat cu milostivire, cu darul şi cu bunătatea sa, fiind Maica cea bună a bunului Împărat.

Sfinţii Apostoli cu toată mulţimea credincioşilor, ajungînd la satul Ghetsimani, cînd au pus lîngă mormînt patul cu preasfîntul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plîngere în popor, tînguin-du-se toţi pentru sărăcia lor şi pentru lipsirea unei bunătăţi ca aceasta. Ei, căzînd la trupul preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprinseră, îl udau cu lacrimi şi îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă; deci, abia spre seară l-au pus în mormînt şi, punînd o piatră mare deasupra, nu se depărtau de la mormînt, fiind ţinuţi de dragostea către Maica lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli au zăbovit în satul acela trei zile, petrecînd lîngă mormîntul Preacuratei Fecioare, săvîrşind ziua şi noaptea cîntări de psalmi.

În toată vremea aceea de trei zile, se auzeau în văzduh preadulci glasuri de oşti cereşti cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi fericind pe Maica lui Dumnezeu. Dar s-a întîmplat, după dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma, unul din apostoli, să nu se afle la preaslăvita îngropare a trupului cel de Dumnezeu primitor al Preacuratei Fecioare, ci el a sosit a treia zi la Ghetsimani. El se mîhnea şi se întrista foarte mult, că nu s-a învrednicit de binecu-vîntarea şi de sărutarea cea mai de pe urmă a Preasfintei Fecioare Maria, precum s-au învrednicit ceilalţi Sfinţi Apostoli. Nici s-a învrednicit să vadă dumnezeiasca slavă, tainele lui Dumnezeu cele minunate, lucrările cele de la adormirea ei şi petrecerea trupului care a fost, şi pe care ceilalţi s-au învrednicit a o vedea, deci, plîngea mult de aceasta. Pentru aceea Sfinţilor Apostoli le era jale de dînsul şi s-au sfătuit ca să deschidă mormîntul, ca măcar astfel să vadă trupul Preacuratei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu şi, închinîndu-se aceluia şi sărutîndu-l, să primească răcorire de jalea sa şi mîngîiere de mîhnirea sa.

Dar, cînd au prăvălit piatra şi au deschis mormîntul, îndată s-au spăimîntat, pentru că au văzut mormîntul deşert, nefiind în el nimic altceva decît numai cele de îngropare, şi din care ieşea mare mirosire de bună mireasmă. Sfinţii stăteau şi se minunau şi nu pricepeau ce este aceasta! Deci, sărutînd cu lacrimi şi cu cucerni-cie acea pînză cinstită şi curată ce rămăsese în mormînt, s-au rugat împreună Domnului ca să li se descopere unde se află cinstitul trup al Maicii Domnului. Spre seară, apostolii au şezut să-şi întărească puţin trupurile cu hrană. Iar obiceiul mesei apostoleşti era într-acest chip: între dînşii lăsau un loc gol, cu o pernă pe dînsul, iar pe pernă, o bucată de pîine, locul acela era în cinstea Mîntui-torului Hristos.

După masă, sculîndu-se şi făcînd mulţumire, au luat acea bucată de pîine ce era menită Domnului, şi au ridicat-o, slăvind numele cel mare al Preasfintei Treimi, şi sfîrşeau cu această rugăciune: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!" Apoi mîncau bucata aceea de pîine ca o binecuvîntare a Domnului. Astfel făceau Sfinţii Apostoli, nu numai cînd erau împreună, ci şi fiecare făcea aşa unde se întîmpla. �Atunci ei adunîndu-se în Ghetsimani şi mîncînd împreună, mintea şi vorba nu le era de altceva, decît numai pentru aceasta, că n-au găsit în mormînt preasfîntul trup al Născătoarei de Dumnezeu.

După sfîrşitul mesei, sculîndu-se şi începînd, după obicei, să ridice bucata de pîine pusă în partea Domnului şi să slăvească pe Preasfînta Treime, îndată s-a auzit un glas de cîntare îngerească. Ei, ridicîndu-şi ochii, au văzut vie în văzduh pe Preacurata Fecioară Maica Domnului nostru, stînd cu mulţime de îngeri şi strălucind cu negrăită slavă, şi a zis către dînşii: "Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi în toate zilele!" Atunci ei, umplîndu-se de bucurie, în loc de "Doamne, Iisuse Hristoase", au strigat: "Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" De atunci Sfinţii Apostoli s-au încredinţat despre aceasta şi toată Biserica a crezut astfel, că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost înviată a treia zi de Fiul şi Dumnezeul său, şi a fost luată cu trupul la ceruri.

Deci, întorcîndu-se ei iarăşi la mormînt, au luat pînza cea curată, care rămăsese spre mîngîierea celor scîrbiţi şi spre mărturia cea adevărată a sculării din mormînt a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a făcut, pentru că nu se cădea cortului vieţii să fie ţinut de moarte şi să rămînă cu cealaltă făptură în stricăciunea pămîntului, ea care a născut din nestricatul său trup pe Ziditorul făpturii. Şi s-a mai vădit prin această minunată înălţare, că Dătătorul legii este împlinitorul legii celei date de El, ca fiii să cinstească pe părinţii lor. Deci, ei au cinstit pe Maica Sa cea fără de prihană ca pe Sine; căci precum Hristos singur a înviat cu slavă a treia zi, tot aşa a luat-o şi pe ea la Sine în cele cereşti. Despre aceasta zicea mai înainte şi dumnezeiescul David: Scoală-Te, Doamne, în odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale. Astfel s-au împlinit prooroceştile cuvinte ale lui David, în învierea Domnului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; căci, precum a fost mormîntul Fiului său tăiat în piatră, tot aşa a fost şi mormîn-tul Maicii lui Dumnezeu, care se vede deşert şi închinat de credincioşi pînă acum.

Aşa a binevoit dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma să nu fie la Adormirea Preacuratei Maicii Domnului, ca pentru dînsul să se deschidă mormîntul şi să se încredinţeze Biserica despre învierea Preasfintei Născătoare, căci şi mai-nainte, despre învierea lui Hristos, s-a încredinţat tot prin necredinţa lui Toma. Astfel a fost adormirea Preacuratei şi Preabinecuvîntatei Născătoare de Dumnezeu. Astfel a fost îngroparea trupului ei cel fără de prihană. Astfel a fost încredinţarea despre slăvită învierea ei din mormînt şi despre luarea trupului la ceruri. Sfinţii Apostoli, după săvîrşirea tuturor acelor minuni şi taine ale lui Dumnezeu, s-au întors iarăşi purtaţi de nori, fiecare în partea sa, unde propovăduiau cuvîntul.

Despre felul petrecerii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu pe pămînt, a scris Sfîntul Ambrozie, zicînd: "Era Fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, smerită în inimă, înţelepţită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, prea înţeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăţi; nu s-a îngreţoşat niciodată de vreun om sărac, nici a rîs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei, ceva într-acest fel, care să nu fie dar vărsat; era în toate lucrurile cele fecioreşti, iar vederea ei era chip al desăvîrşirii celei dinlăuntru, era model de milostivire şi de bunătate". Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel preasfînt şi cu chipul cel trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie şi la Nichifor: "Ea era în tot lucrul cinstită şi statornică. Grăind, foarte puţin şi numai ce era de trebuinţă. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dînd fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obişnuia totdeauna a vorbei cuviincios către fiecare om, fără de rîs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mînie.

Vederea feţei ei era ca vederea grăuntelui de grîu; părul, galben; ochii, ascuţiţi la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprîncenele ei erau negre şi plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Faţa, nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă. Mîinile şi degetele, lungi. În scurt, era împărtăşită de toată măreţia; smerită, neprefăcîndu-şi faţa deloc, şi nici o moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilinţă aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta şi sfîntul acoperămînt al preasfîntului ei cap. Şi ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de faţă mult dar dumnezeiesc. Iar acum, sălăşluindu-se în cele cereşti şi stînd de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu, în ce fel este, să spună gurile îngerilor şi a arhanghelilor, cum şi duhurile şi sufletele drepţilor, care stau înaintea ei. Deci, precum de vederea feţei lui Dumnezeu, tot aşa şi de vederea feţei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu săturîndu-se, aceştia să grăiască pentru ea după vrednicie. Iar noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, să ne închinăm ei cu osîrdie, ca una ce este slăvită şi fericită de toate neamurile în veci. Amin".